La 23 februarie, la un an de la debutul conferințelor Serilor de istorie socială, ARIS a avut ca invitat la Facultatea de Istorie, Universitatea din București, pe Ion Iliescu, președinte al României (1990-1996 și 2000-2004). Dezbaterea, a cărei gazdă a fost decanul Facultății de Istorie, Adrian Cioroianu, a fost prilejuită de ultimul volum publicat de Ion Iliescu la sfârșitul anului trecut sub titlul Destinul unui om de stânga. Amintiri (București, Editura Litera).
În fața unei audiențe formată în cea mai mare parte din studenții și doctoranzii Facultății de Istorie, Ion Iliescu a evocat momentele care i-au marcat destinul personal și politic. O istorie de 60 de ani, istoria sa și a țării, după cum a declarat, în care s-au regăsit amintiri referitoare la situația partidului comunist din perioada ilegalității, starea societății românești din anii celui de-al doilea război mondial și cei imediat următori, studiile tehnice realizate în Uniunea Sovietică, parcursul în ierarhia birocrației de partid și evoluția carierei sale politice din timpul regimului Ceaușescu.
Destinul său ca om de stânga a fost direct influențat de tatăl său, ilegalistul Alexandru Iliescu. După propria sa evaluare, moartea tatălui a fost „evenimentul decisiv“ care i-a influențat întreaga existență. Al. Iliescu fusese un membru al partidului comunist, cu stagii în școlile cominterniste. Asemenea majorității militanți comuniști, închiși în lagăre și penitenciare pentru convingerile politice, a petrecut cea mai mare parte a războiului în lagărul de la Târgu-Jiu. Conflictul izbucnit între grupul celor internați din 1941 și grupul lui Gheorghiu-Dej, venit de la Caransebeș în vara lui 1943, l-a găsit pe Al. Iliescu în tabăra „lagheriștilor“ vechi. Exclus din partid în perioada tulbure a războiului de Gheorghiu-Dej, care nu avea autoritatea formală de a decide în această privință, Al. Iliescu a rămas cu situația neclarificată și după 23 August 1944. Moartea prematură, survenită în 1945, l-a „salvat“ de răzbunarea lui Gheorghiu-Dej.
După absolvirea Liceului Spiru Haret din București, Ion Iliescu a fost admis în 1949 la Institutul Politehnic din București. Și-a completat educația profesională și ideologică în U.R.S.S., în timpul studenției la Institutul Energetic din Moscova. Revenit în România în 1954, a profesat ca inginer hidroenergetician până în 1956, când intră în „marea politică“, inițial ca președinte al Uniunii Internaționale a Studenților cu sediul la Praga. Ulterior, a deținut diferite funcții în aparatul central al P.M.R./P.C.R., atingând vârful carierei politice în 1971, când a fost numit secretar al Comitetului Central. A deținut această funcție pentru câteva luni, fiind înlăturat după vizita în China și Coreea de Nord din 1971, sub acuzația de intelectualism. Înghețul ideologic i-a afectat parcursul în ierarhia de partid, fiind numit în funcții minore, Decembrie 1989 găsindu-l în poziția de director al Editurii Tehnice.
După intervenția invitatului, de aproape 50 de minute, i-au fost adresate întrebări vizând atât informații precise (de pildă cum a fost aprobată în timpul mandatului său de ministru al Tineretului apariția revistei clujene „Echinox“), cât și evaluări proprii ale lui Ion Iliescu (cum își explică parcursul profesional și politic ascendent început în anii ’50, în ciuda faptului că era fiul unui ilegalist exclus).
Ca orice memorialist, Ion Iliescu s-a oprit numai asupra acelor momente pe care le-a considerat a fi reprezentative pentru destinul său politic, rămânând credincios ideii de stânga.