Mislea. Camera 4, spectacol de teatru despre experiența concentraționară la feminin

Cristina Diac

Miercuri, 8 martie 2017, în cadrul Serilor de Istorie Socială, la Facultatea de Istorie (Universitatea din București) s-a jucat spectacolul Mislea. Camera 4, despre cinci destine feminine în universul concentraționar comunist.

O regulă nescrisă în lumea teatrului spune că un spectacol ar trebui să provoace râsul, plânsul sau gândul. Dacă atinge măcar unul dintre aceste trei obiective, se cheamă că e o montare reușită. Cu două – e prea bine. La toate trei, concurează pentru statutul rar de capodoperă. Deși la prima vedere triada pare simpluț-generalizatoare, după o mai atentă reflecție se constată că de fapt acoperă afect și intelect, bucurie, tristețe și reflecție, stări general umane, pe unde trece orice om. Cam tot, așadar. În matematică, cel mai greu demonstrabil este evidentul. Și în artă, „simplul“ e cel mai greu te atins: să bucuri, să emoționezi, să desțelenești rotițele creierului înțepenite în clișee, stereotipii, prejudecăți, construcții culturale osificate în arhetip.
Personal, mă interesează orice forme prin care trecutul recent își sapă o cale către prezent. Fără literatură, teatru, film, muzică, muncitorii cu cazmaua pe șantierele trecutului ar rămâne niște jalnici compilatori de documente. Din acest motiv am ajuns să văd și Mislea. Camera 4.
Construit pe baza memorialisticii de penitenciar, spectacolul spune povestea a cinci deținute politice din anii ʼ50, ce împart spațiul claustrant al camerei patru din închisoarea de femei Mislea. Autorii spectacolului, Silvia Codreanu și Petru Ionescu, și-au construit scenariul pe două blocuri mari de personaje și un „balancer“. Pe de o parte – grupul victimelor pe de alta – al opresorilor. Între acestea, personajul care balansează, paradoxal, între cele două lumi este Elena Tudor „Diri“, directoarea închisorii Mislea între 1945 și 1953, personaj bizar al universului concentraționar românesc, pendulând aiuritor între cruzime și crize de conștiință.
Blocul victimelor este compus din cele cinci deținute, plus un deținut imaginar, chintesență a reeducaților de la Pitești. Grupul deținutelor s-ar caracteriza printr-o formulă din jargonul de Bruxelles, uzitată atât de mult încât a ajuns goală de sens – „unitate în diversitate“: deși formează un tot, deținutele sunt foarte diferite.
Dacă ar fi să asociem spațiul de joc cu un pătrat, la capătul primei diagonale sunt Nana, jucată de Mirela Comnoiu, deținuta vârstnică ce-și trăiește claustrarea fizică în compania colegelor de celulă dar, mai ales, a lui Dumnezeu; și basarabeanca Mica, jucată de Tatiana Mandraburca. Zdruncinată de tragedia proprie, de absurdul pedepsei ale cărei resorturi nu și le explică pe de-a întregul, filosofia de viață a Micăi pare desprinsă din Dostoievski. De la „dacă Dumnezeu a murit, atunci totul este permis“, Mica ajunge și ea să pună la îndoială însăși existența divinității: ce fel de Dumnezeu ar permite asemenea drame? Dacă ele există, înseamnă că Dumnezeu a murit.
Cealaltă diagonală este dată de Dede (Oana Rotar) și Betina (Annemary Ziegler). Pe cele două nu le opun neapărat convingerile, soluțiile găsite pentru a face față traumei, ci modul de inserție în grup. Dede este tânăra, aproape adolescenta fragilă, neajutorată, care face față grozăviei din închisoare doar cu ajutorul celorlalte. Dede e ocrotită, asupra ei se revarsă efluviile mai multor maternități întrerupte brutal, pentru toate celelalte este copilul lăsat acasă, în grija tatălui, a bunicilor, a statului. La polul opus, informatoarea Betina este respinsă cvasi-unanim de grup, e disprețuită, chinuită fizic – din când în când colegele de cameră îi mai „scapă“ o corecție; dar și psihic, prin excludere.

Și pentru că diagonalele pătratului trebuie să se întâlnească neapărat într-un punct, pentru Mislea. Camera 4, Pazi (Silvia Codreanu) este centrul spre care converg toate liniile poveștii. Centrul la figurat, pentru că la propriu, Pazi este peste tot. Ea este liderul grupului, ea dă tonul, ea dă ritmul, este acel factotum spre care toate deținutele se uită pentru glume, râsete și jocuri, sfat, consolare, ajutor, iertare.
În această geometrie specială consta, în opinia mea, toată virtutea montării de față. Căci astfel ajungem la una dintre întrebările esențiale: ce fel de istorie recentă propune publicului spectator Mislea. Camera 4?
Lipsită de celelalte patru colege ale scenei-celulă, personajul Pazi, al Silviei Codreanu, ar fi fost cu siguranță mai sărac. Sau mai schematic, mai pe potriva „eroului pozitiv“ cerut cu ardoare de literatură în epoca realismului socialist dar aproape deloc „prins“ de autorii vremii. Iar spectacolul, mai puțin veridic. Să mă explic. Pazi e un om și un caracter puternic, perfect consecvent cu sine. Pazi nu se abate, nu face compromisuri. E dură, dar dreaptă, răsplătește pe cei care binemerită și pedepsește ticăloșii. Gândește ce spune și spune ce gândește. Frumos, admirabil, dar rar, rar de tot se întâmplă în realitate. Evident, e cu atât mai meritoriu când se întâmplă. Doar că lumea nu se împarte niciodată la doi, în buni și răi, bravi și lași, morali și imorali, cinstiți și latroni. Pe forța lui Pazi se așază frumos, și autentic, lașitățile mai mici sau mai mari ale Betinei, abstragerea din lumea reală și refugiul în credință, ca formă de supraviețuire, ale Nanei, fragilitatea ingenua a lui Dede, dezarmarea Micăi, care crede că totul e de degeaba. Deținuții politici au fost și așa, nu doar ca Pazi.
Pe lângă vulcanica Pazi, Betina, informatoarea celulei, pare ștearsă. Se ține de-o parte, nu umblă, ci se prelinge pe lângă ziduri, nevăzută, pe cât posibil. Doar că Pazi o vede, o vede și în gaură de șarpe, i se așază în față ca oglindă revelatoare a unui caracter infect. Betina e ștearsă pentru că așa vrea și trebuie să fie, idee pe care a mers, probabil, și Annemary Ziegler cu construcția personajului. În același timp, Betina nu e complet străină de valorile eticii. Odată ajunsă la camera 4, le spune de la bun început cine este și cu ce se ocupă, abandonând astfel orice șansă de a-și duce misiunea la îndeplinire. În mod clar, rolul ingrat în care au distribuit-o destinul și doamna gardian-șef nu-i face nici o plăcere. Nu denunță de plăcere, ci de frică, din lașitate. Informatoarea e o dezamăgită, în felul ei. După un stagiu la Canal, pușcăria i se pare mai suportabilă. După iad, a ajuns în purgatoriu, și vrea să rămână acolo. La capătul puterilor, Betina încearcă să se sinucidă. O oprește în ultima clipă tocmai intransigenta Pazi, cea care încălzise cu câteva grade bune iadul propriu al Betinei.
Spuneam la început că autorii spectacolului au împărțit personajele în două blocuri – deținutele și gardienii. E corect, dar ușor inexact: pentru că al doilea „bloc“ e format de fapt dintr-un singur personaj, Doamna Gardian-Șef, cum îi place să fie apelată bestiei urâte de întreg grupul deținutelor. Gardiana întruchipează tot ce-a avut mai abject sistemul concentraționar din România și de aiurea: torționari ce nu s-au sfiit să uzeze de toate mijloacele pentru a chinui, a umili, a reduce omul la condiția lui dintâi. Gardiana este puterea care umilește pentru că poate, nu pentru c-ar fi necesar. Meritul Cristinei Pleșa constă în aceea că, păstrând nota dominantă a personajului, lipește pe fața gardienei mai multe măști, funcție de interlocutor. Față de puternica Pazi ia fața bestiei cu chip de om. Știe că pentru a destrăma grupul ostil, trebuie lovit liderul. Și lovește fără milă, fără ezitare, fără regret. Față de Mica e o brută tandră, doar că tentativele de tandrețe degenerează în concupiscență abuzivă. Pe Betina o protejează interesat deși, probabil, și ea o disprețuiește.
„Balancer-ul“, personajul care oscilează între cruzime și o oarecare compasiune față de victimele ei este Diri, directoarea închisorii, jucat de Cosmina Olariu. Este, de altfel, și singurul personaj ce trimite prin toate caracteristicile sale la un personaj real, Elena Tudor, directoarea de la Mislea până în 1953. Finalul, unul dintre ele, îi aparține. Diri dezvăluie și ea drama proprie: credea în Idealul cu I mare, dar nu mai crede. Ajunge astfel să traverseze singură deșertul propriei dezamăgiri. Și ea își face din Pazi interlocutorul preferat. Ordonă să fie bătută cu bestialitate, ca apoi să i se confeseze cu o sinceritate dezarmantă. Într-un regim totalitar însă, dubiul e un lux, iar exprimarea lui – o crimă. Mărșăluiești sau dispari. A dispărut și Diri, scoasă din joc de gardiana imperturbabilă.
Din polifonia de mărturii concentraționare, Silvia Codreanu și Petru Ionescu au reușit un scenariu articulat, dând unor surse istorice dificile o întrebuințare mai mult decât izbutită. Deși spectacolul de teatru nu este nici tratat academic, nici manual de istorie bun de învățat la școală, cred că este legitim să ne întrebăm cu ce rămâne spectatorul de pe urma incursiunii în bestiarul imaginat al unei închisori comuniste? Mai multe idei s-ar putea reține. În primul rând, că a fost o realitate dură, excesivă, gravitând între suav și grotesc. Că lumea închisorilor a fost populată cu fel și fel de oameni, fiecare prizonier al unor cercuri concentrice, al pușcăriei propriu-zise și al temniței din propria conștiință, care trebuie înțeleși dincolo de grila limitativă a binelui și răului. Și, că, până la urmă, viața merită trăită, pentru că este singura care ni s-a dat.
Mislea. Camera 4 e un spectacol dur. Prin limbaj, prin jocul actorilor, prin subiect mai ales. Încărcătura este potențată și de durată, povestea se întinde pe aproape două ore și jumătate. Când simți că tu, ca spectator, ți-ai atins limitele suportabilului, mai vine o scenă, și încă una. Emoționează? Dă de gândit? Cu siguranță. Mislea te stoarce de vlagă.