Miercuri, 22 februarie 2017, Asociația Română de Istorie Socială (ARIS) și Liga Profesionistă de Fotbal (LPF) au organizat o dezbatere referitoare la „Geografia socială a fotbalului românesc din perspectivă istorică, 1932-2017”, adresată în special studenților Universității din București. Ideea acestui eveniment are o genealogie cât de cât complexă, coroborând atât priceperea și pasiunea pentru istoria fotbalului românesc a lui Marian Olaianos și Marius Mitran (gazdele emisiunii „Replay” (TVR) – singurul „TV show” care își propune o reconsiderare a momentelor semnificative din istoria fotbalului românesc), interesul ARIS față de sport (în general) și fotbalul (în special) ca fenomene/dimensiuni importante ale istoriei sociale, cât și disponibilitatea LPF către un dialog necesar și oportun cu publicul, într-o perioadă în care interesul pentru fotbalul românesc cunoaște un recul semnificativ. În cadrul întâlnirii organizate la sediul LPF, pe lângă publicul care s-a dovedit a fi extrem de interesat în a participa la dezbatere, au luat cuvântul: Justin Ștefan (secretar general al LPF), Marius Mitran (director de imagine și comunicare, LPF), Marian Olaianos (jurnalist sportiv, TVR) și Ștefan Bosomitu (istoric). S-a discutat deschis despre stadioane și despre public lor, despre „cuplajele” care adunau zeci de mii de oameni pe cel mai mare stadion al țării (recordul avea să fie stabilit în data de 16 martie 1985 – 125.000 de spectatori), despre câteva povești „de succes” din istoria fotbalului românesc – FC Baia Mare a lui Viorel Mateianu, Corvinul „clădit” de Mircea Lucescu, sau Craiova Maxima, dar și despre „tradițiile” geografice ale fotbalului românesc și despre evoluțiile postbelice și postsocialiste.

Ștefan Bosomitu

O istorie de mai bine de un secol…
La început a fost ASC Olympia și Colentina AC (în București), United și Româno-Americana (la Ploiești). Erau, în majoritatea lor, străini (englezi sau germani – funcționari sau muncitori în industriile textile și petrolieră), care importaseră în România un sport curios. Primul „match” s-a jucat în 1907 – deci, acum 110 ani –, la „Șosea”, pe un teren improvizat – nici nu se putea altfel. Fotbalul era încă în perioada lui romantică – cu meciuri sporadice, pasiuni încă neînsemnate, jucători cu pipă și joben, practicând sportul din plăcere, în timpul liber, cu spectatori puțini și adesea minunați de „geometria” neobișnuită a jocului.
Apoi vremurile s-au schimbat: au apărut Chinezul și Ripensia (la Timișoara), Universitatea și CFR (la Cluj), Gloria CFR (la Arad), Clubul Atletic și Stăruința (la Oradea), Șoimii (la Sibiu), UD (la Reșița), Colțea și Brașovia (la Brașov), Polonia, Dragoș Vodă sau Jahn (la Cernăuți), Venus, CFR, Juventus, Unirea Tricolor (la București). Vreme de un deceniu, aceste echipe și-au disputat întâietatea la nivel regional – campioanele fiecărei regiuni reunindu-se apoi în cadrul unui turneu final care stabilea campioana absolută a României. Au fost vremurile în care fotbalul românesc a fost dominat de Chinezul Timișoara, câștigătoare a șase titluri consecutive între 1922-1927. Au mai triumfat, în acești ani, Venus (de două ori – 1929, 1932), Colțea Brașov (1928), Juventus București (1930) și UD Reșița (1931). În aceeași perioadă, reușesc performanțe regionale, ajungând în turneul final, echipe ca: Oltul Slatina (1924-5), Fulgerul CFR Chișinău (1924-5), UCAS Petroșani (1924-5), Craiovan Craiova (1925-6), Maccabi (Hackoah) Cernăuți (1925-6), DVA (Dacia Vasile Alecsandri) Galați (1926-7), Mihai Viteazul Chișinău (1926-7), Concordia Iași (1927-8), Jiul Lupeni (1927-1928), Dacia Unirea Brăilă (1929-30), Prahova (fosta United) Ploiești (1930-1), Mureșul Târgu-Mureș (1931-2).

Primul campionat divizionar
În 1932 avea să se organizeze primul campionat divizionar, cu două serii a câte șapte echipe (ulterior, s-a trecut la sistemul cu o singură serie cu 12 echipe), campioanele fiecărei serii disputându-și ulterior titlul de campioană într-o confruntare în dublă manșă. Sunt anii de glorie ai Venus-ului și ai Ripensiei, care cuceresc fiecare câte patru titluri de campioană. Prima echipă care avea să spargă acest monopol a fost Unirea Tricolor București, care triumfă în ultimul campionat organizat în cadrul României interbelice (1940-1941). Geografia simbolică a fotbalului acelor ani reține numele unor importante centre sportive: București, Timișoara, Cluj, Oradea, Arad, Brașov, Ploiești. Acestora se adaugă – cu apariții mai degrabă sporadice – echipe din Târgu-Mureș, Baia Mare, Brăila, Lugoj, Cernăuți, Reșița, Galați și Craiova. De departe, cea mai insolită apariție în campionatul divizionar din acei ani e trupa Mica Brad – echipă a Societății „Mica” din Brad, înființată în 1920, una dintre cele mai importante societăți miniere de extracție a metalelor prețioase (aur) din România. Echipa a promovat în prima divizie în 1940, reușind o clasare onorabilă la sfârșitul primei (și singurei) participări în primul eșalon – locul cinci, după patru mari „grei” ai fotbalului din acei ani: Unirea Tricolor, Rapid, Ripensia, Venus.

După război
După Război, lucrurile s-au urnit greu. Multe echipe aveau să dispară – Venus, Carmen, Unirea Tricolor, Ripensia. Apar însă altele noi. Printre acestea, cluburile „ministeriale”: ASA (CSCA, CCA, Steaua) București – echipă a Ministerului Apărării –, și Dinamo București – echipă a Ministerului de Interne. Apar și alte echipe – pe care astăzi le-am numi de ’tradiție’: ITA (Flamura Roșie, UTA) Arad (1945), CS Universitar (Știința, Universitatea) Craiova (1948), FC Baia Mare (1948), Dinamo (SC, FCM) Bacău (1950), Flacăra (Petrolul) Ploiești (1952 – echipă care revendica istoria Juventus-ului București), Dinamo (FC Argeș) Pitești (1953), ș.a.m.d.
Sportul românesc devine una dintre mizele majore ale noului regim. Tendința de înregimentare/cooptare a mișcării sportive e dovedită de apariția, încă din 1944 a Organizației Sportului Popular – structură subordonată UTC care avea să cunoască o dezvoltare impresionantă în teritoriu în anii următori – cu filiale în majoritatea orașelor importante din România. Apare și organul de presă al OSP – Sportul Popular – care demarează campanii de popularizare a diferitelor discipline sportive, prin publicarea unor materiale informative – regulamente, informații, statistici. În primăvara anului 1946, OSP-ul este legiferat ca unic for de conducere al mișcării sportive din România, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniștri. Întreaga mișcare sportivă din România avea să fie etatizată.
Campionatul național de fotbal s-a reluat în toamna anului 1946, cu 14 formații în componență. Printre acestea se găseau destule formații „interbelice” – Prahova Ploiești (continuatoare a uneia dintre primele echipe din România – United FC), Carmen (echipa familiei de industriași Mociorniță), Juventus (fostă echipă a Băncii Comerciale Româno-Italiene, preluată după război de Compania de Stat de Petrol), CFR București, Universitatea Cluj sau Ferar KSME Cluj (echipă înființată în 1918 sub denumirea de KAC (Clubul Atletic Cluj), aflată la prima participare în prima ligă). Alte echipe „interbelice” își continuau existența sub alte titulaturi: Maccabi București (fostă câștigătoare a campionatului regional București în 1928-9) devine Ciocanul București; în timp ce faimoasa trupă Clubul Atletic Oradea (înființată în 1910 sub titulatura NAC; câștigătoare a titlului de campioană a Ungariei în ediția 1943-1944) devenise între timp Libertatea Oradea. Titlul ajunge însă la Arad, adjudecat de recent înființata echipă a Întreprinderii Textile din localitate – IT Arad. O performanță pe care arădenii o vor repeta și în campionatul următor. Ultima ediție divizionară în sistemul competițional toamnă-primăvara din deceniul cinci al secolului trecut a însemnat o nouă premieră – titlul național a fost adjudecat de echipa orădeană ICO (Întreprinderea Comunală Orășenească – din 1948), continuatoare a Clubul-ui Atletic și Libertatea Oradea. În anii imediat postbelici – de-a lungul celor trei sezoane disputate în vechiul sistem, revin în prima divizie orașe ca Reșița (Oțelul, Metalochimic), Petroșani (Jiul), Craiova (FC), Târgu-Mureș (RATA), sau Mediaș (Gaz Metan).

Un intermezzo „sovietic”
Între anii 1950-1956, campionatul divizionar s-a desfășurat într-un sistem competițional de tip sovietic: cu întreaga competiție desfășurată pe parcursul unui an calendaristic, cu turul organizat în primăvară, și returul în toamnă. Echipa Uzinei Textile din Arad – Flamura Roșie UTA a continuat să fie o competitoare importantă, reușind să câștige titlul în două ediții – 1950 și 1954. De remarcat e însă importanța pe care o capătă în acest interval echipele „ministeriale”: CCA reușește să devină una dintre echipele cele mai importante ale fotbalului românesc, cu patru trofee adjudecate în șase ani (1951, 1952, 1953, 1956), în vreme ce Dinamo reușește cucerirea primului titlu național în 1955. Din punct de vedere geografic, tabloul divizionar A continuă să fie dominat de trupe originare în zonele cu tradiție în fotbal – București (CCA, Dinamo, Locomotiva, Partizanul, Progresul), Timișoara (Știința, Locomotiva), Cluj (Știința), Arad (Flamura Roșie UTA), Sibiu (Locomotiva), Brașov (Dinamo), Oradea (ICO, Progresul), Târgu-Mureș (Locomotiva), la care se adaugă echipe din zone/orașe care capătă o importanță sporită din punct de vedere industrial (și propagandistic) – Partizanul, Flacăra, Minerul Petroșani (ca echipă a bazinului minier Valea Jiului), Flacăra Ploiești (echipă-fanion a industriei petroliere din Prahova), Metalul Reșița (continuatoarea unei echipe de tradiție interbelice, a Uzinelor Reșița – UD Reșița), Metalul Câmpia-Turzii (echipă a fabricii metalurgice din localitate, înființată în 1921), Metalul Hunedoara (UFH, IMS – echipă a Uzinelor de Fier din Hunedoara, înființată în 1921). De remarcat e și apariția în prima divizie – pentru prima dată după război –, a unei echipe reprezentând Moldova: Casa Armatei Câmpulung Moldovenesc. Înființată în 1948, la Iași, sub denumirea AS Armata Iași – echipa a fost „transferată” în 1951 la Câmpulung Moldovenesc în plin sezon competițional. Se spune că decizia ar fi fost dictată de chiar Ministrul Forțelor Armate – Emil Bodnăraș, originar din județul Suceava. După două sezoane petrecute în prima ligă (și un onorabil loc 3 la finalul primei ediții – în bună măsura datorat și unei „infuzii” de jucători de la echipa omonimă din București), CA Câmpulung Moldovenesc avea să fie desființată în 1953 odată cu retrogradarea din prima ligă.

Petrolul, UTA, Rapid
Începând cu sezonul 1957-1958, se revine la sistemul competițional toamnă-primăvară, care sincroniza și facilita participarea echipelor românești în cupele europene. Până în 1970 – când se încheie un ciclu important pentru fotbalul românesc, concretizat prin calificarea echipei naționale la turneul final al unui Campionat Mondial (Mexic 1970) –, fotbalul românesc tinde către hegemonia echipelor „ministeriale”, din ce în ce mai puternice. În acest interval, Dinamo reușește o performanță importantă – cucerirea a patru titluri consecutive între 1962-1965, în timp de CCA/Steaua triumfă de trei ori (1960, 1961, 1968). Dominația echipelor bucureștene a fost totuși punctată de câteva succese importante ale provinciei – o perioadă de grație a Petrolului Ploiești, câștigătoare a trei titluri de campioană (1958, 1959, 1966), cântecul de lebădă al UTA-ei, care își adjudecă ultimele două titluri din palmares (1969, 1970). Ediția 1966-1967 avea să aducă și primul (și singurul din perioada comunistă) triumf al Rapidului în campionat. În același timp, geografia fotbalului românesc se lărgește simțitor. În 1958, apar în premieră în Divizia A echipe ca: Farul Constanța și Dinamo (SC, FCM) Bacău. Un an mai târziu, e rândul Minerului Lupeni, echipă care are mai multe apariții în prima ligă în această perioadă. În 1960, promovează în prima ligă CSMS (Politehnica) Iași; în același an, revine și echipa-fanion a Hunedoarei, re-botezată Corvinul. Anul 1961 marchează debutul prim-divizionar al Târgoviștei, prin Metalul (viitoarea: CS), echipă care retrogradează după un singur sezon. Infinit mai importantă e apariția, tot în premieră, a unei echipe din Pitești (Dinamo, viitoarea FC Argeș). Alte „debuturi”/come-back-uri importante sunt cele ale unor localități ca: Galați (1963 – Siderurgistul) și Baia Mare (1964 – Minerul, viitoarea FC). Ambele orașe avuseseră reprezentante în prima ligă și în perioada interbelică, însă noile echipe ale orașului nu erau continuatoare ale vechilor cluburi.

Craiova Maxima, FC Argeș Pitești
În următorul deceniu (1971-1981), statutul de echipe mari/importante ale lui Dinamo, respectiv Steaua, se consolidează – Dinamo cucerește alte patru titluri (1971, 1973, 1975, 1977), în vreme ce trupa Ministerului Apărării triumfă de două ori (1976, 1978). Această decadă marchează însă și nașterea marii echipe a Olteniei – FC Universitatea Craiova, câștigătoare în trei rânduri a titlului național (1974, 1980, 1981), cât și primele două (și singurele) succese ale FC Argeș Pitești – echipă la care activa în acei ani marele Nicolae Dobrin (1972, 1979). Și în această perioadă se pot remarca câteva premieră. Demn de menționat e debutul în prima divizie al trupei ASA Târgu-Mureș (1971) – echipă a Ministerului Apărării, fondată în 1964, care avea să devină vicecampioană a României la trei sezoane de la debutul în prima ligă (1975). În aceeași perioadă, revin în prima ligă echipe precum cea a Uzinelor din Reșița – CSM (1972), Olimpia Satu Mare (1974 – echipă înființată în 1921, câștigătoare a unui campionat regional în 1925 și participantă la turneul final al campionatului), Corvinul Hunedoara (1976), CS Târgoviște (1977), FC Baia Mare (1978), sau SC Bacău (1979). Au loc și alte debuturi – Sportul Studențesc (în 1971 – trupă bucureșteană care revendica tradiția echipei studenților bucureșteni – Sporting Club Universitar/Sparta, înființată în 1916), FCM (Dunărea) Galați (1974 – a doua echipă ca importanță a orașului), Chimia Râmnicu Vâlcea (tot în 1974 – echipă a Combinatului Chimic din localitate, înființată în 1946; trupă care reușise o performanță importantă cu un an mai devreme, câștigând Cupa României din postura de echipă a Diviziei B), sau Gloria Buzău (1978). De departe însă, cea mai spectaculoasă apariție în primul eșalon din această perioadă e reprezentată de echipa FC Olt Scornicești – prima echipă din mediul rural care activa în Divizia A. Înființată în 1973, echipa Viitorul (FC, FC Olt) era reprezentanta localității natale a secretarului general al PCR – Nicolae Ceaușescu.

Hegemonia echipelor „ministeriale”
În următoarea decadă (1981-1991), fotbalul românesc devine aproape în totalitate supus influenței echipelor ministeriale, singura echipă care a putut „sparge” acest monopol fiind Universitatea Craiova – și aceasta abia în primul sezon disputat după Revoluție (1990-1991). În rest, cinci succese consecutive în dreptul echipei Steaua București (1985-1989) – echipă „patronată” de unul dintre fii cuplului Ceaușescu, Valentin –, și patru succese pentru trupa Ministerului de Interne (1982, 1983, 1984, 1990). În această perioadă, se înregistrează puține „debuturi” – Flacăra Moreni (1985), CSM Suceava (1987), Inter Sibiu (1988), Gloria Bistrița (1990), FCM Progresul Brăila (1990) – echipă care revendică istoria interbelică a DUIG (Daci Unirea Ignatz Goldenberg) Brăila, divizionară A în ediția 1937-1938. Desigur, cea mai controversată prezență în prima ligă în acești ani a fost Victoria București – echipă ministerială (MAI) înființată în 1949, care a activat în ligile inferioare sub diferite titulaturi: Dinamo 6, Dinamo Obor, AS Pompierul, Electronica Obor, Dinamo Victoria. În ediția 1985-1986, Victoria București – percepută de publicul larg ca echipă a Securității, promovează în prima ligă, unde avea să își clădească o tristă reputație – meciuri câștigate cu ajutorul arbitrilor, presiuni asupra competitoarelor, care aveau să se concretizeze cu trei finish-uri consecutive (1987, 1988, 1989) pe podiumul clasamentului, în urma celorlalte echipe ministriale, Steaua, respectiv Dinamo. În pauza competițională 1989-1990, imediat după Revoluție, Victoria și FC Olt Scornicești aveau să fie dezafiliate de către Federația Română de Fotbal.

Steaua, Dinamo, Rapid
După 1991, pentru mai bine de 15 ani (1991-2007) campionatul României revine exclusiv Bucureștiului – fiind adjudecat de cele trei mari echipe care se impun în competiția internă: Steaua, Dinamo, Rapid. Cea mai fastă istorie e cea a Stelei – campioană în 9 ediții (1993, 1994, 1995, 1996, 1997, 1998, 2001, 2005, 2006), urmată de Dinamo, care triumfă de cinci ori (1992, 2000, 2002, 2004, 2007), în timp ce Rapidul reușește două succese (1999, 2003). „Debuturile” nu sunt multe, însă spectrul geografic al primei divizii se lărgește: Ceahlăul Piatra-Neamț (1993), FC Onești (1998), Apulum Alba-Iulia (2003), FC Vaslui (2005), Pandurii Târgu-Jiu (2005), Unirea Urziceni (2006).

Anii „provinciei”
În ultima decadă (2007-2016), hegemonia Capitalei a fost puternic contestată de echipele din provincie – titlul de campioană națională revenind de numai trei ori Bucureștiului: de fiecare dată Stelei (2013, 2014, 2015). Marea revelație a acestei perioade a fost CFR Cluj, câștigătoare a trei titluri de campioană (2008, 2010, 2012), căreia i s-au alăturat echipe lipsite de tradiție și istorie: Unirea Urziceni (2009), Oțelul Galați (2011) și Astra Giurgiu (2016). În acești ani, debutează în prima divizie multe alte localități: Mioveni (Dacia – 2007), Otopeni (CS – 2008), Curtea de Argeș (Internațional – 2009), Brănești (Victoria – 2010), Chiajna (Concordia – 2012), Turnu Severin (CS – 2012), Năvodari (Săgeata – 2013), Botoșani (FC – 2013), Voluntari (FC – 2015).